Homeopatia în câteva cuvinte
Fiecare știință are anumite principii fundamentale
care trasează coordonatele întregului sistem al acesteia. Știința
Homeopatiei ca tratament medical prezintă o filosofie proprie, iar
tratamentele homeopate, în consecință, sunt bazate pe o serie de principii
care formează ”nucleul dur” al întregului proces de vindecare. Aceste
principii de bază sunt:

Legea Similitudinii
Homeopatia este un sistem de medicină fundamentat pe
principiul ”Similia Similibus Curantur” care se traduce ca ”ceea ce este
asemănător vindecă”. Cuvântul ”homeopatie” provine din limba greacă
unde homeos înseamnă ”similar”, iar pathos –
”suferință”. Etimologic vorbind așadar, homeopatia ar putea fi definită ca
”metoda terapeutică a similarității simptomelor”. Recunoașterea acestei
legi de bază a homeopatiei datează cu mult înainte ca Hahnemann – părintele
acestei științe – să se fi născut (1755). Paracelsus, Hipocrat, precum și
texte ayurvedice antice recunosc existența și FUNCȚIONAREA acestui
principiu. Hahnemann a fost însă cel care a susținut ideea universalității
acestei legi, urmînd a crea un nou sistem de medicină pe baza ”Similia
Similibus Curantur”. Potrivit acestui nou sistem, alegerea medicamentului
oferit pacientului este fundamental bazată pe principiul conform căruia
acest medicament trebuie să aibă capabilitatea de a produce simptome cât
mai apropiate de cele ale bolii de care suferă pacientul în cauză.
Legea Simplex Similimum Minimum
În ”Organonul Medicinei” Samuel Hahnemann susține că
doar o singură substanță trebuie administrată la un moment determinat. Cu
alte cuvinte, trebuie evitată administrarea mai multor tipuri de substanțe
(remedii homeopate) pentru o singură boală.
Legea diluțiilor infinitezimale
Potrivirea unui medicament pentru o anumită boală nu
este determinată doar de simpla selectare a acestuia de către medicul
homeopat, ci și de către doza în care acesta este administrat. Noțiunea de
”doză minimă” presupune ca acea doză care, deși este administrată în cea
mai redusă cantitate posibil, este totuși suficient de puternică
astfel încât să declanșeze mișcarea forței vitale a organismului în sensul
vindecării acestuia. Aplicarea acestei legi a dus la descoperirea
procesului practic numit ”potențare” și care se referă la stimularea organismului
de a se vindeca singur ca urmare a administrării remediilor homeopate.
Doctrina “pruving”-ului remediului (Legea testărilor pe om)
Această lege presupune că DOAR acele remedii ale
căror proprietăți și efecte sunt cunoscute în totalitate pot fi
administrate pacienților.
Teoria bolilor cronice
În anii de conturare a practicii homeopatice
Hahnemann a observat că în ciuda administrării celui mai bun tratament
homeopat, în anumite cazuri simptomele bolii reapăreau la anumite intervale
de timp. Eșecul l-a determinat pe Hahnemann să investigheze amănunțit un
număr mare de cazuri cronice și în urma a 12 ani de cercetare asiduă a
ajuns la concluzia conform căreia bolile cronice sunt cauzate de anumite
miasme cronice. Aceste miasme sunt Psora, Sifilisul și Sicoza. Psora
reprezintă cauza fundamentală a nenumărator boli, cel puțin șapte optimi
din numărul total al bolilor cronice fiind determinate de aceasta, urmând
ca doar o optime să fie cauzată de către Sifilis și Sicoză. În
homeopatie vindecarea bolilor cronice este posibilă în condițiile în care
aceste miasme sunt combătute cu remediile adecvate.
Teoria Forței Vitale
Homeopatia pune un accent deosebit nu doar pe
existența unei Forțe Vitale a organismului uman, ci și pe capacitatea
acestei Forțe de a-l vindeca. În viziunea homeopată omul este format din
trei elemente: trup, minte și spirit. Spiritul – cel responsabil de varii
manifestări ale vieții – a fost numit de Dr. Hahnemann ”Forța Vitală”.
Fondatorul Homeopatiei, precum și urmașii acestuia au observat că spiritul
este cel care – atunci când trupul este sănătos – menține funcțiile normale
și senzațiile organismului. În momentul în care Forța Vitală este
perturbată de anumite influențe, se înregistrează și perturbări la nivelul
trupului, suma tuturor acestor semne ale anormalității numindu-se ”boală”.
Remediul homeopat este astfel selectat și administrat în vederea dirijării
proactive a Forței Vitale în sensul reglării acestor anormalități
manifestate la nivelul trupului, deci al Vindecării.
Doctrina dinamizării remediilor
Dinamizarea homeopatică reprezintă un proces prin
care proprietățile medicinale aflate în stare latentă în anumite substanțe
naturale devin active la un nivel extrem de ridicat. Potrivit analizei medicului
Stuart Close (1860-1929), potențarea homeopată constă în procesul
matematico-mecanic al reducerii la scară a substanțelor medicinale aflate
în stare brută, inertă sau chiar otrăvitoare la o stare de solubilitate
fizică, asimilare fiziologică și activitate terapeutică fără efecte
adverse, urmând ca substanțele aduse în această stare să poată fi utilizate
ca remedii homeopate. Potențarea se realizează prin două metode: triturația
(pentru substanțele insolubile) și sucusiunea (pentru substanțele solubile).
Doctrina individualizării
Conform acestui principiu, tratamentul homeopat caută
să trateze individul, nu boala.

Informați-vă mai mult din următoarele surse:
Dumitru Dobrescu,Farmacologie
homeopată(ecologică). Farmacologia generală, Volumul I, ed. a treia,
Editura Universitară București 2011
www.abchomeopathy.com
http://www.homeopatie.ro
|